Europenismul educaţiei româneşti

Au fost făcute publice schimbările de programă şcolară, care vor intra în vigoare din septembrie. Lăudabilă iniţiativă, căci, fără îndoială, era nevoie de aşa ceva. Oricum, nu derivăm în viaţa de zi cu zi, nu căutăm orbitalii din atomii de carbon din creion şi, cu siguranţă, nu căutăm modificările dintre o maimuţă şi angiosperme.

Totuşi, sub învelişul acesta atrăgător al schimbărilor s-au strecurat şi măsuri de imbecilizare a individului, de creare a omului nou, fără minte, fără suflet şi, mai ales fără conştiinţă. Tendinţele noului soviet european de a elimina diferenţe dintre oameni şi de a privi istoria exclusiv din perspectiva turismului sunt de-a dreptul greţoase. Oamenii de mâine nu trebuie să aibă prea multe cunoştinţe despre poporul lor şi despre identitatea naţiunii din care fac parte.

De ce spun asta? Spre exemplu, din programa de clasa a 7a, a sărit poemul eroic. Într-o ţară în care majoritatea românilor se plâng de lipsa unor repere morale, cui îi trebuie demnitatea şi curajul lui Mircea cel Bătrân din „Scrisoarea III”? „(…), căci moşneagul ce priveşti / Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti.” – tocmai, domnul Ţării Româneşti de astăzi nu trebuie să fie domn, ci ori mahalagiu, ori tovarăş.

Schimbările cele mai revoltătoare, în opinia mea, sunt în domeniul istoriei. În primul rând, din clasa a V-a dispar „tarabostes“, „comati“, „davă“. Normal ar fi să fie înlocuite cu „baron”, „oligarh” şi „vilă-n Pipera”, doar dacii nici măcar nu erau tru – nu aveau nici telefon cu mp3 player şi nici maşină de lux. În plus, dispar două din cele mai importante studii de caz - „Biblia - carte fundamentală a creştinismului“ şi „Coranul - cartea fundamentală a religiei islamice“. Dacă în primul caz mi se pare o măsură aşteptată, avându-se în vedere că suntem membrii unei Europe care îşi reneagă fundamentul creştin, în privinţa coranului mi se pare o măsură fără obraz. Copii au totuşi dreptul de a şti că musulmanii nu sunt toţi nişte terorişti.

Dacă, din fericire, din ciuntita istorie a românilor care se predă în clasa a 8a nu s-a mai tăiat (nici nu mai avea ce să rămână dacă înăturau şi puţinul rămas), modificările aduse programei de clasa a 7a sunt… europene! Spre exemplu, dispare noţiunea de „sentiment naţional“. Ce ar mai fi de zis?

Repet, modificările, ca idee, reprezintă un lucru excepţional, şi majoritatea sunt de bun augur. Însă, mascate, sunt şi o serie de schimbări care nu fac decât să creeze o Românie fără români.

O listă mai detaliată de schimbări aduse programelor şcolare poate fi găsită în Evenimentul Zilei.

2 ani. Şi continuăm

Pe 1 mai 2006 se puneau bazele Grupului Ecologist Zapodia. A fost şi este o experienţă faină, în care am învăţat foarte multe lucruri şi am cunoscut multe categorii de oameni. Între timp, grupul a devenit ONG, sub numele de “Asociaţia Zapodia” – Tineri pentru mediu. Nu are sens să repet şi eu aici istoricul organizaţiei şi care oricum se află pe sait. Aşa că nu mai mă lungesc cu vorba şi vă recomand

www.zapodia.ro

Vă invit să vă abonaţi la noutăţile Zapodia şi totodată să aruncaţi un ochi şi la www.zileleluienki.wordpress.com – cel mai complex proiect la care a luat parte Zapodia.

La Nisipul lăudat să nu te duci cu sacul

Nu contează cu ce motiv, dar am fost în Bulgaria pentru 3 zile. Mai exact, la mult prea lăudatele Nisipuri de aur. Nu cred că eu am avut aşteptări mult prea ridicate, ci consider că osanalele aduse litoralului bulgăresc sunt, în mare parte, lipsite de fundament.

Toţi spun că e curat şi frumos şi mai ştiu eu cum. Da, aşa e, dar avantajul lor este că mai toate hotelurile sunt noi. Kitchul balcanic este predominant, căci şi acolo se pot găsi hoteluri de 3 sau 4 stele lângă o casă dărăpănată cu zarzavat în spatele porţii. În plus, dacă în România este omniprezent leul de ipsos, acolo vulturul prefabricat şi cocoţat în vârful vilei este dumnezeul arhitectural. Cât despre o aranjare urbanistică, încep să cred că Bucureştiul este o capodoperă, nu altceva. Majoritatea străzilor din acea staţiune de pe malul mării nu sunt mai late decât lungimea unei camere de apartament ceauşist.

Cât despre bulgari, orice speranţă de o părere bună s-a destrămat la contactul direct. Comunicarea pentru un turist în Bulgaria este asemănătoare cu cea a unui om lăsat singur într-o cuşcă plină cu maimuţe. Spre exemplu, într-un hotel de 4 stele aproape niciun membru al staffului (recepţioneri, ospătari, femei de serviciu, etc) nu vorbea fluent vreo limbă străină. Să ceri o băutură era o adevărată artă a mişcării degetelor şi a îngânărilor onomatopeice – „ăăă..one….no no no…ăăă..aa..ăăăă…one one!”. În plus, 99% din suvenirurile care pot fi cumpărate de la tarabele pur româneşti din staţiunea bulgărească pot fi găsite şi pe Valea Prahovei. De asemenea, vecinii noştri de la sud ar prosti turistul la cea mai mică ocazie. Ori cresc subit preţul, ori uită să rea destul, negustorii bulgari fiind foarte inventivi.

Ceea ce m-a surprins (neplăcut) este apetitul bulgăresc pentru sovietici şi comunism. Pe lângă multitudinea de tricouri cu Gerrard, Torres, Berbatov şi alţi fotbalişti, în Nisipurile de Aur pot fi găsite nenumărate hăinuţe cu CCCP, secera şi ciocanul, Lenin şi – cireaşa pe tort – picturi prolectultiste! Pe bune, tricoul cu Stalin în timpul revoluţiei bolşevice chiar exista şi era de vânzare!

Revenind la condiţiile de cazare, era imposibil să nu observi balcanismul celor 4 steluţe. Într-un astfel de hotel, internet public era la doar 2 calculatoare care avea un soft de protecţie precum netcafeurile noastre din 2001-2002 şi care aveau instalat firefox, messengerul şi, incredibil dar adevărat, mirc! În plus, costul a două ore de internet la un hotel de 4 stele era echivalentul unui abonament pe o lună, în România. Ce wireless gratuit…Cât despre sectorul gastronomic, numai de bine – mâncare multă şi foarte gustoasă, încât era foarte dificil să nu depăşeşti măsură. Marea hibă vine la capitolul băuturi. După îndelungi explicaţii vizuale, auditive şi maimuţăreşti despre ce îi ceri ospătarului, surpriza era una neplăcută. În România, în orice bodegă care are un minim de respect, băuturile sunt aduse în sticlă şi desfăcute în faţa clientului. Într-o Bulgarie de 4 stele, situaţia stă complet diferit – toate sunt aduse deja în pahar. Nici nu mai e de mirare că spriteul are gust de sifon cu helas, iar fanta este destul de bună încât să nu provoace o intoxicaţie alimentară. Cât despre berea bulgărească – Kamenitza – tot ce pot spune este că până şi Redd’s este mai tare.

Un alt aspect destul de neplăcut era lipsa poliţiştilor. În schimb, pe lângă numeroşii beţivi şi ţigani de acolo (da, chiar mă simţeam ca în România), mai există şi acel tip de bulgari tunşi periuţă şi bărboşi şi care seamănă izbitor cu teroriştii ruşi din filme. Poate asta a fost o fixaţie a mea sau poate nu. Şi cum nu puteam să nu ating şi acest subiect, costurile scăzute sunt o altă himeră promovată de mass-media românească. Într-adevăr, cazarea cu tot cu masă are un preţ mai mic, dar în rest, totul este mai scump acolo, ceea ce contrabalansează avantajele.

Pe lângă toate cele spuse mai sus, există şi o parte bună. În primul şi cred că în ultimul rând, relieful (deal-mare) este minunat, asta şi pentru că nu s-au efectuat defrişări, pădurea ajungând până foarte aproape de mare.

Una peste alta, staţiunea bulgărească nu diferă prea mult de cele româneşti. Probabil singura diferenţă notabilă este cea a hotelurilor noi şi cu multe facilităţi. Dar aici intervine problema timpului. Şi stabilimentele bulgăreşti, peste 10 ani, când vopsea se va scoroji, iar uşile nu se vor mai închide bine, vor fi foarte asemănătoare cu cele româneşti. Criticii vor spune imediat că totuşi este meritul bulgarilor că au asemenea hoteluri. În opinia mea, nimic mai greşit, deoarece acolo este un muncă nemţească, la fel cum nici Sibiul nu este o mândrie pur românească, deoarece şi acolo este mâna unui neamţ. Tot ce am spus mai sus, nu am spus din ciudă pentru momentul Turtucaia sau din naţionalism exacerbat, ci pentru că aşa am văzut şi am cunoscut eu. Căci, hai să fim serioşi, balcanii nu mai sunt şi nici nu vor mai fi vreodată un pol al civilizaţiei.

18 ani de veştejire

Un material de Popa Stela:

De dreapta. De ce?

Phoshoros îmi aruncă mâţa-n ogradă şi pe coada ei scrie „de dreapta sau de stânga?”. Cu riscul de a părea învechit – poate chiar sunt, în viziunea unora – mă consider a fi un om de dreapta, dar una de factură tradiţională, nu cum este azi pervertită în România de formaţiuni politice precum PD-L.

A nu fi stânga nu înseamnă a fi de dreapta. A fi de dreapta înseamnă neapărat a fi contra stângii. În primul rând, cred în principiul naţiunilor, al diferenţierii fundamentale a oamenilor. Niciodată nu voi crede în egalitatea promovată de stânga, indiferent dacă aceasta din urmă este reprezentată de comunişti sau de anarhişti. Nu cred în Turnul Babel şi nu cred că se poate ajunge vreodată la un numitor comun, iar orice încercare de acest fel este total sortită eşecului lamentabil. Asta nu înseamnă că sunt rasist. Sunt împotriva acestei internaţionalizări şi uniformizări la care este supusă lumea în acest timp, fie sub forma unei pieţe economice unice, fie sub forma unui spaţiu fără frontiere, sau sub orice alt aspect. Şi pentru a face legătura dintre acest punct şi următorul apelez şi la un citat din Apocalipsa după Ioan, unde chiar şi în creştinism este proclamat principiul naţiunilor: („Şi un al doilea înger a venit, zicând: A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul furiei desfrânării sale.” 14,8).

În al doilea rând, dreapta este strâns legată de religios, aspect pe care stânga l-a respins până în urmă cu câteva decenii, când, încet-încet încearcă să şi-l apropie (vezi spaţiul sovietic) pentru a câştiga cât mai mult suport uman. Totuşi, a fi de stânga înseamnă ateism, negare a valorilor creştine, pentru că „toate formele de stânga violează cotidian ordinea naturală a lui Dumnezeu” (Petre Ţuţea). În opinia mea, a fi român înseamnă a fi legat de valorile ortodoxe (sau mai rar păgâno-dacice sau greco-catolice). Cel puţin în Transilvania, ortodoxismul a însemnat a românism, şi fără această diferenţiere religioasă, nu cred că astăzi teritoriul de peste munţi ar mai fi fost român.

Scriitori de dreapta, naţionalişti, îmi par cu cel puţin o treaptă mai sus decât cei care proclamă egalitatea, uniformizarea şi alte idei de stânga. Să cauţi cerul spiritualităţii româneşti mi se pare cel mai nobil ideal al unui scriitor român. Poeţi precum Radu Gyr, Aron Cotruş sau Vasile Militaru (acesta din urmă, cu toate că era legionar, era autorul poeziei preferate a lui Ceauşescu) îmi par repere esenţiale ale literaturii române. Tot o trăsătură de dreapta, în opinia mea.

Nu ştiu cât de bine am enunţat opţiunile mele, dar sper că m-am făcut înţeles. Dau şi eu leapşa mai departe: Sabina, Anizaima, Blur, Împăratului Utopic al Balcaniei, Adelina, Zoli, Cristi, Ion, Laura. Nu ştiu cât de mult îi interesează pe cei de mai sus, dar sunt curios de părerea lor.

Viitorul sună bine

Ca negrul din cerul gurii hămesite:

Hristos a înviat!

Veghe (de genialul Haig Acterian)

Cerdac sunt de logodna. Ursuz, tăcut şi spân

târziu aştept iubirea să o desfac în sân;

de câte ori sorb singur dintr’un uluc păgân,

cu boabe de mătănii Te fur şi Te îngân.

Strigând mi-am văruit chilia şi te-aştept

cu întunericul din evanghelii strâns în piept -

Te-aştept cu două braţe strâmbe în unghiu drept.

Să crească şi să se-nmulţească

Chiar susţin campania aceasta:

Campania electorală de pe Marte

(acest post, în mod evident [:)], nu are nicio legătură cu vreun oraş aflat la vreo 60 de km de capitală, cele descrise mai jos fiind, în mod evident [:)], pură ficţiune, care se inspiră dintr-o situaţie de pe Marte…evident. orice asemănare cu o situaţie de pe Pământ este întâmplătoare. Evident.)

Campania electorală de anul acesta pentru primăria oraşului mi se pare cea mai josnică de până acum. Poate greşesc, poate este o părere exagerat de subiectivă, având în vedere şi repulsia pe care o am faţă de politică în general. Totuşi, mie, ca cetăţean, când mi se propune să voteze unul din personajele care sunt în cursa pentru scaunul de primar, am senzaţia că sunt prostit în faţă. Este ca şi cum un om abia ieşit din cocina porcilor îmi sună la uşa cu oferta de a-mi face el curat în casă. Candidaţii, în mod normal, ar trebui să fie nişte modele de urmat, nişte exemple pozitive, nu nişte păpuşi luate din mijlocul câmpului, aşa cum se întâmplă, aici, pe Marte, evident.

În primul rând, din partea Partidului Scofâlcit Dăunător vine un marţian care seamănă, cel puţin fizic, cu Voronin, iar o misterioasă voce interioară îmi spune că nici viziunea lui nu diferă prea mult de cea neocomunistă a despotului de pe peste Prut. Cu un trecut în care a fost cercetat de autorităţile de pe Marte pentru afaceri cel puţin dubioase, sunt sigur că un astfel de marţian (alias “baron local”) nu va aduce decât dreptate, prosperitate şi siguranţă. Pentru primar.

Din partea Partidului Derutat-Lunatic, vine un tânăr marţian, ceea ce e un semn îmbucurător, dar când studiile sale universitare sunt făcute la o facultate particulară ce merge pe principiul „toţi intraţii – toţi terminaţii”, te întrebi dacă oraşul nu merită mai mult decât un primar cu studii medii. De la Partidul Nătâng Lamentabil vine motivul pentru care merită să devii misogin(ă). Candidat este o femeie-politician care face cât toţi bărbaţii-politicieni…din operele lui Caragiale, evident. Reprezintă, în opinia marţiană, tipul demagogului, care promite câte în lună şi în stele, dar este capabilă numai să aducă întunericul nopţii peste orice speranţă de mai bine. În plus, pe Marte, s-a semnalat un fapt care pute a obrăznicie cruntă. Stafful candidatei sună cetăţenii, pe fix, fără ca aceştia să fi cerut, chiar şi la 9 seara, ca să facă propagandă politică în favoarea stimatei doamne marţiană.

În continuare, după ce a fost ales în legislatură trecută pe listele Partidului Repulsia Mare, ca mai apoi să treacă la Partidul Derutat, astăzi, persoana în cauză candidează din partea Partidului Noii Gogomani – Cretinii Debutanţi. Apărând în afişele electorale numărându-şi parcă ori vilele, ori conturile din bancă, cu siguranţă un astfel de marţian va câştiga voturile soţiei şi ale copiilor săi. Şi atât.

Alt caz: un marţian al actualei puteri locale, după ce nu a reuşit să fure şefia Partidului Comic, zice-se că ar candida de berleuz. Totuşi, din câte se întâmplă pe Marte, este cam greu de crezut aşa ceva. Cu o voce mai enervantă decât cea care anunţă trenurile în gară, se mândreşte, în afişe, că va face şi va drege. Exact ca şi până acuma, adică ce a promis la alegerile trecute şi nu a făcut nici până acuma.

Ca ultim candidat notabil, mai este un tânăr independent şi autonom (şi nu e secui ), dar care de fapt reprezintă Partidul Idioţii Neamului, formaţiune politică ce, în urmă cu puţin timp, se mândrea cu sprijinul Mişcării pentru Integrarea Sfincterelor în Absurd. Nu am o părere clară despre marţianul acesta, şi, cu toate că la prima vedere pare un altfel de politician, când vezi ce calitate josnică au unii marţieni care roiesc în jurul lui, credibilitatea sa scade dramatic.

Când clasa politică oferă astfel de candidaţi, impresia mea personală este că sunt luat drept tontălău. O evaluare corectă nu se poate face după criteriul „care este mai bun”, ci mai degrabă „care este mai puţin prost”. Dacă pe Pământ este Anul Politicianului, iată că şi pe Marte, într-un oraş aflat la 60 de km nord de capitală, situaţia este foarte asemănătoare. În consecinţă, cea mai bună alegere în această campanie electorală este aceea de a nu vota.

Cine sunt bestiile?

Citind articolul „Românii la Odessa – 1941 - 1944” scris de Emilian Ghika, nu am cum să nu fiu revoltat de nedreptatea istorică în care ne este scris trecutul Ţării. Există şi astăzi rău-voitori care cred în descrierea halucinantă a armatei române din perioada celui de-al doilea război mondial. Acest portret mincinos şi jignitor îşi are rădăcina atât în declaraţiile unor persoane precum Igor Smirnov care vorbeşte despre „agresorii fascişti germano-români”, cât şi ale unei minorităţi etnice cu nasul mare, că doar aerul este pe gratis, care nu încetează să denatureze trecutul şi să se victimizeze.

Redau aici exemplu pe care Emilian Ghika îl prezintă în articolul său. Ziua de 25 decembrie 1941 a fost primul crăciun creştinesc şi omenesc de care au avut parte locuitorii din Odessa după ani de teroare comunistă. Întreaga serie de evenimente umanitare a fost organizată de Gherman Pântea (primarul Odessei) şi de Alexandrina Cantacuzino (mama şefului legionar Alecu Cantacuzino, asasinat în septembrie 1939). Pe lângă comemorările celor căzuţi în lupta împotriva bolşevismului, la spitalul nr 358, unde se găseau sute de răniţi români şi sovietici, bolnavilor li s-au dat pachete de Crăciun şi au primit câte o vorbă bună din parte autorităţilor române. D-na Cantacuzino povestea: „ei (sovieticii) îşi făceau cruce, fără frică, spunând Tatăl Nostru şi mulţumind cu ochii plini de lacrimi. Un soldat român a spus: „e bine că s-au dat şi ruşilor daruri, că doar oameni sunt, şi trebuie şi ei ajutaţi”.”

În aceeaşi zi, ruşii contraatacă în Crimeea, recucerind portul Feodosia. Armatele germane şi române se retrag în grabă, neavând timp să-şi evacueze răniţii. Sovieticii intră în oraş, ajung şi la spitalul militar unde erau adăpostiţi atât români, cât şi ruşi. Îi scot pe români afară, dar nu îi mitraliază, ci îi stropesc cu furtunul de apă şi îi lasă să moară îngheţaţi.

Deci cine sunt bestiile?